Câți ani am? Câți vreau eu! Am momente în care mă simt de parcă aș fi trăit zece vieți. Și altele în care mă simt, în cel mai realistic mod, ca la 17 ani. Tocmai de aceea nu mă scandalizez și nici măcar nu înțeleg de ce nu-i frumos să fiu întrebată câți ani am. E ca numărul de la pantofi. O cifră. Nu mă identific cu ea.
Eu nu am o vârstă. Nu mai măsor viața în ani, ci în trăiri. În momente de râs și veselie. Îmi măsor viața în momente de dor, de dragoste și tristeți efemere. Nostalgii și melancolii date de luna plină. Îmi petrec fiecare zi trăind.
Nu am timp să contorizez timpul. Pentru că, în mine, nu am vârstă.
Am viață!
Las timpul să îmi curgă prin vene, mergând mână în mână cu el, îi zâmbesc și îi povestesc despre câte mai avem de trăit împreună. Iar el îmi zâmbește înapoi. Îmi devine cel mai bun prieten. Nu mă lupt cu timpul meu. Nu încerc să îl înving. Mi-l iau la braț și mă bucur că îl am.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu