Astazi mi-e dor... e un dor pe care nu-l pot descrie in cateva cuvinte, poate as avea nevoie de zile...
Mi-e dor de lucrurile marunte ce-mi aduceau bucurie si ma faceau fericita ...
Mi-e dor de aerul de munte, de livezile in care bunicul cosea iarba si apoi mirosea a "verde". Era mirosul acela de iarba proaspat taiata, amestecata cu flori, doamne cat de bine mirosea!
Mi-e dor de apa rece de izvor. Imi amintesc ca era o "troaca" cu apa, undeva sus intr-o livada. Si mergeam cu bunica, printre brusturi sa aducem, pentru cei care lucrau la livada. Bunica avea putere, era sprintena si foarte harnica. Mi-e dor de bunica...mi-e dor de bunicul! Doamne ce dor nemarginit m-apasa! Sunt inca in viata, dar mi-e frica ca ii voi pierde curand. Si nu stiu cum v-a fi dorul dupa..., mi-e frica ca v-a fi un dor pe care l-as putea descrie intr-un cuvant... Vreau sa fie un dor nemarginit, un dor care sa dureze zile...
Mi-e frica ca dorul imi v-a ucide toate sentimentele, si imi voi simti inima goala si vestejita ca o frunza ruginie de toamna tarzie... Sau poate ca atunci...nu voi mai simti nimic, si nu vor mai fi sentimente si nu v-a mai fi nimic... Nimicul acela cenusiu, uitat intr-o urna de portelan ingalbenit...pe-o mobila veche de nuc!
Dar oare, pana la urma... totul se rezuma la nimic? Nimicul acesta se naste din noi? Moare in noi? Nimicul acesta e ca un haos ce ne inceteaza usor viata ? E ca un virus ce ne patrunde in organism si-i opreste gradul de evolutie? Ne polueaza simturile, ne orbeste si ne macina?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu